După 20 de ani

Au fost odată o mulțime de oameni dornici de ceva anume. Nu doreau lucruri, averi, bani sau cariere, doreau ceva inexistent la acea vreme, care nu se egala cu o materie. Doreau cu sufletul, cu inima, simțeau asta în tălpi și în mâini, știau că dacă fac ceea ce trebuie vor obține acel lucru, acea idee și vor atinge punctul înalt. De la acel moment care a fost odată au trecut mai bine de 20 de ani, el s-a repetat, al doilea are exact 20 de ani în această zi. Moldova nu va mai vedea așa ceva vreodată, eu sunt sigur de asta, cât de tare nu am fi noi de puternici și lăudăroși, câtă publicitate nu am face, acele momente nu se vor mai repeta.

Acum 22 de ani, mai bine de un milion de oameni erau un tot întreg, cum că ar fi prieteni. Mulți dintre ei nici nu se cunoșteau, erau absolut străini, aveau destine diferite, vieți diferite, copii diferiți, nume, case, mașini, ochi, păr, suflet, totul era diferit, însă nu și gândul care predomina peste tot în acea zi de vară, un august călduț, un `89 fierbinte. Atunci ei nici nu visau la dezamăgiri, știau doar că dacă se unesc, dacă se iau mână de mână, dacă inimile lor vor bate în unison, totul va fi bine. Atâția optimiști nu a mai văzut Piața Marii Adunări Naționale. Era neîncăpătoare, arhi plină, lumea venea și venea, de parcă cineva îi tot chema. Atunci nu s-a anunțat la televizor despre adunări, atunci lumea era prietenoasă, discutau oamenii unii cu alții, atunci nu era ură și invidie, era doar un gând, unul unic la toți.

Cred... că degeaba s-au luat de mână atunci peste un milion de oameni, au dansat în valuri imense pe muzică românească, degeaba au strigat Unire a întregului popor al Moldovei, atunci, degeaba au venit în Piața Marii Adunări Naționale, degeaba. Așa cred, pentru că scaunele regești din prezent au fost ocupate de funduri murdare, oameni doriți, în proporții mai mici, la posturi, dar care dezamăgesc.

Acum 22 de ani a fost făcut primul pas. Toată țara, fiecare om prezent sau nu la Marea Adunare Națională era mândru, avea iubire și credea în adevăr. În fața acestei mulțimi, câteva personalități foarte mari, extrem de importante și acum, unii care, din păcate, nu-i mai avem alături de noi, dar ei, aceste suflete blânde au dorit doar una, să afle părerea poporului. Poporul a strigat din răsputeri, a fost auzit, pentru prima dată. Ce a pronunțat mulțimea în cor a ajuns la urechile marilor gânditori ai Moldovei, și ei au ținut cont doar de ceea ce dorește poporul. Tot acum 22 de ani, necătând la căldura de afară, acei peste un milion de oameni au fost fericiți, au plecat acasă parcă împliniți. Au știut că cineva se gândește la ei. Au revenit de acolo unde au dat mâna cu oameni absolut necunoscuți, unde au făcut cunoștință cu viitori prieteni, amici sau simpli cunoscuți. Au plecat acasă cu gândul că ceea ce au spus, va conta pentru viitor. Au plecat mândri și demni pe la casele lor.

Peste doi ani, o nouă poveste, demnitatea și mândria persistă, ba mai mult, e în sânge și continuă să creeze o adrenalină nemaiîntâlnită la alte popoare, o adrenalină pur moldovenească. La fel, la locul de cinste, adică Piața Marii Adunări Naționale, au venit foarte mulți oameni. Iar, ca prin surpriză, piața era din nou neîncăpătoare. Acești oameni de această dată era siguri că ce au strigat doi ani în urmă în acea zi va fi făcut. Au primit acolo ce au cerut, li s-a dat libertatea promisă, au primi INDEPENDENȚA!

Douăzeci de ani, poate cei mai optimiști oameni de pe mapamond, au trăit într-o țară proastă. Oamenii care au luptat împreună cu poporul pentru a obține independența, din păcate, nu au avut parte de un loc în structurile de conducere. Acolo au venit "boșii", cei care învârt în mână banii ca o ruletă rusească, cei care din ochi te amăgesc, cei care nu iubesc iubirea și cărora le e în cot de cei mai slabi. Au venit cei care cred că toți sunt slugile lor, cei care zâmbind, creează senzații neplăcute, cei care cheamă instituțiile de presă să le povestească cum le mai stau lucrurile, cei care nu citesc cărți, căci ei cu ele se joacă.

Adică, milioane de oameni pluteau într-un dans al poporului fizic și sufletește acum 22 de ani, ca astăzi, și în toți acești 20 de ani să ne prindem că țara în care trăim e una imbecilă? Să ne dăm seama acum că aceste câteva milioane de suflete care au rămas în Moldova, acești oameni optimiști, ei nu trebuie să trăiescă în țara asta ratată? Da! Asta am așteptat! Ne-au trebuit 20 de ani ca în creier să se miște ceva. Am avut nevoie de două decenii ca să ajungem la ideea că nu e demnă țara de noi. Am ajuns ca afaceriștii să stea în fruntea țării, și să ne vorbească ironic în presă, de parcă noi am fi un gunoi inutil.

Da, curând, nu foarte, dar peste un timp, acești afaceriști migăloși se vor conduce tot pe sine, căci nu vor mai rămâne moldoveni în țară. Naționalitatea asta va exista doar ca regionalism, în România, fiindcă acești afaceriști nu sunt de încredere. Nu vreau să mai treacă 20 de ani, nu vreau nici un an să treacă ca să ajungem la viața visată. Prezenții oameni ai statului nu respectă ceea ce a cerut poporul acum 20 de ani. Ei doar se pot lăuda că Moldova e independentă, dar această independență nu ei au creat-o. La ea au muncit oameni demni de funcțiile prezenților afaceriști.

Și poate acesta este cel mai lung articol al meu de pe blog, însă cred că după 20 de ani merită să îmi dedic o oră unei astfel de relatări. Îmi iubesc țara, dar nu sunt Moldova și nu am dubii că chiar sau nu chiar o iubesc. Moldova, TE IUBESC!

După 20 de ani, eu rămân același. După 20 de ani, doar fizic mă schimb. După 20 de ani trebuie să trăesc mai bine, pentru că țara mea este Moldova!

P.S. Totul despre Marile Adunări Naționale știu de la părinți, care și acum au acea plăcere de a povesti despre aceste două evenimente extrem de importante pentru Moldova, însă le revine în ochi și pe față neplăcerea imediat cum ajung la perioada celor 20 de ani împliniți astăzi de țara mea!

La mulți ani, moldovenilor!

Cu drag și mare plăcere, Vadim Zgherea.